Versuri pustii


Azi totul mie imi pare sters
Si om, si floare, si cer,
Vreau sa le dau culoare cu un vers
Si sa-mi gasesc nuanta sper.


Din tot ceea ce ma-nconjoara
Toate imi par pustii si nimic viu
Toate-s inerte, cuprinse de-amorteala
Si-n ele ma pierd, fara sa stiu.


Daca viata ar fi zambet
Miram-as de n-am plange toti,
Stele de-am avea in loc de suflet
Ne-am pierde in innegurate nopti.


De ce fugim de realitate?
Suntem pierduti in univers.
Crezi ca-n prezent le-avem pe toate?
De ce traim atat de sters?


Din tot ceea ce ne-nconjoara
Toate vor fi cum fost-au-vii
Cand voi varsa imensa calimara
De culori-pentru versuri pustii.

Acta non verba!



În fiecare zi toţi vrem ceva mai bun,
Vrem să ne ridicăm uitând de alţii
Suntem chiar spectatorii unui maraton nebun
Şi uneori suntem participanţii.

Vrem s-avem universul în palmă
Şi toate tainele să i le cunoaştem
Înaintăm fără să luăm în seamă
Erorile pe care toţi le facem.

Elucidăm abisuri în fiecare clipă
Şi totuşi, nimic nou nu-i sub soare,
Găsim întotdeauna lucruri ce ne ridică
Deşi alţii s-au ridicat mai tare...

Se spune ca invatam din greseli
Unii deloc, alţii prea puţin
I-am pedepsi pe cei machiaveli
Dar ne cersesc iertare cu lacrimi si suspin.

Vrem multe si vrem mai mereu
Ne ratacim, ne inecam cu "noi"
Sa cugetam mai clar n-ar fi atat de greu
Dar poate eu vreau ceea ce nu vreti voi.

Puţini sunt cei care ne schimbă,
Puţini, dar reuşesc mai mult
Şi-n încercarea lor continua
Nu doar esec au cunoscut.

Stiu, poate asez cuvinte ce iti par fara rost,
Dar tind sa cred-macar le-am scris frumos.
Sunt dure, dar nu despre toti,
Oricum alegi ce vrei, si faci ce poti...

Un EL si-o EA


S-au nascut din roua diminetii
Si-n flori le-a curs esenta vietii.
Cand soarele i-a trezit
S-au luat de maini si s-au privit.
El in ochii ei, ea-in ai lui,
Doar sclipiri verzi si umbri caprui.
Au cautat sa isi culeaga, din cele mai frumoase flori:
Suras de primavara, ploi de culori.
S-au parfumat cu roua de crin,
Si-au poposit pe-un trandafir
Si povestiri au povestit,
Si au cantat, si s-au privit.
Unul altuia prizonieri erau,
Dar ei cantau, si se iubeau,
Pe flori dansau...iar povesteau.
Ea se ineca in ochii lui,
Doar sclipiri verzi si umbri caprui.
Zburau pe aripi de foc si nu ardeau,
Caci ei cantau si se iubeau.
La apus fugeau in flori,
Se imbatau intre culori,
Si isi erau ocrotitori.
Venea si seara instelata,
Dadea peste-un baiat si-o fata,
Ea zana, el la fel din basme,
Se cred a fi a le lunii fantasme
Caci povesteau, cantau, dansau,
Plangeau de nu se gaseau,
Si se vedea ca se iubeau!

I'M BACK :)

Nu am scris de mult...si m-am gandit sa "scrijelesc" cateva randuri pe aici. Eu incep multe deobicei, incep multe si putine termin...invidiez oamenii atat de hotarati sa faca ce si-au propus, eu ma schimb mereu fara sa vreau. Par exemple: am inceput zilele trecute un roman (al doilea, bineinteles pe primul nu l-am terminat pentru ca fosta dna. profesoara de lb. romana m-a demoralizat putin, mai mult)...deci acum incerc sa lucrez la acesta, dar, nu stiu...la ce pareri sa ma astept. Cand scriu ceva, pe moment mi se pare bun, interesant dar dupa o zi, cand recitesc, totul pare copilaresc si prea comun Asta este unul dintre punctele mele slabe: neincrederea! Cu cat inaintez mai mult in actul acesta al creatiei simt ca lucrurile deviaza si nimic nu iese cum as fi vrut. Ideeile le am, dar nu e atat de simplu sa le fructific corespunzator.